فَلَمَّا

سَمِعَتْ

بِمَكْرِهِنَّ

اَرْسَلَتْ

اِلَیْهِنَّ

وَاَعْتَدَتْ

لَهُنَّ

مُتَّكَاً

وَّاٰتَتْ

كُلَّ

وَاحِدَةٍ

مِّنْهُنَّ

سِكِّیْنًا

وَّقَالَتِ

اخْرُجْ

عَلَیْهِنَّ ۚ

فَلَمَّا

رَاَیْنَهٗۤ

اَكْبَرْنَهٗ

وَقَطَّعْنَ

اَیْدِیَهُنَّ

وَقُلْنَ

حَاشَ

لِلّٰهِ

مَا

هٰذَا

بَشَرًا ؕ

اِنْ

هٰذَاۤ

اِلَّا

مَلَكٌ

كَرِیْمٌ

۟

Şi când a aflat ea de clevetirea lor, a trimis ea la ele, le‑a pregătit rezemătoare¹ şi a dat fiecăreia dintre ele câte un cuţit. Şi atunci a zis: „Ieşi afară la ele, [Iosif]!” Iar când l‑au văzut, s‑au minunat de el peste măsură² ş i ş i‑au t ăiat mâinile, în vreme ce ziceau: „Allah să ne ferească! Acesta nu este om! Acesta este un înger nobil!”