وَقَالَ

لِلَّذِي

ظَنَّ

أَنَّهُۥ

نَاجٖ

مِّنۡهُمَا

ٱذۡكُرۡنِي

عِندَ

رَبِّكَ

فَأَنسَىٰهُ

ٱلشَّيۡطَٰنُ

ذِكۡرَ

رَبِّهِۦ

فَلَبِثَ

فِي

ٱلسِّجۡنِ

بِضۡعَ

سِنِينَ

٤٢

Şi a zis el apoi către acela dintre ei despre care credea¹ că va fi slobozit: „Pomeneşte şi de mine stăpânului tău²!” Dar Şeitan l‑a făcut să uite să‑i amintească stăpânului său şi el a rămas în temniţă câţiva ani.³