قَالُواْ

رَبَّنَآ

أَمَتَّنَا

ٱثۡنَتَيۡنِ

وَأَحۡيَيۡتَنَا

ٱثۡنَتَيۡنِ

فَٱعۡتَرَفۡنَا

بِذُنُوبِنَا

فَهَلۡ

إِلَىٰ

خُرُوجٖ

مِّن

سَبِيلٖ

١١

Vor zice ei: „Doamne, ne‑ai dat nouă moarte de două ori şi ne‑ai dat nouă viaţă de două ori, deci mărturisim păcatele noastre. Oare există vreo cale de ieşire?”¹