وَعَلَى

ٱلثَّلَٰثَةِ

ٱلَّذِينَ

خُلِّفُواْ

حَتَّىٰٓ

إِذَا

ضَاقَتۡ

عَلَيۡهِمُ

ٱلۡأَرۡضُ

بِمَا

رَحُبَتۡ

وَضَاقَتۡ

عَلَيۡهِمۡ

أَنفُسُهُمۡ

وَظَنُّوٓاْ

أَن

لَّا

مَلۡجَأَ

مِنَ

ٱللَّهِ

إِلَّآ

إِلَيۡهِ

ثُمَّ

تَابَ

عَلَيۡهِمۡ

لِيَتُوبُوٓاْۚ

إِنَّ

ٱللَّهَ

هُوَ

ٱلتَّوَّابُ

ٱلرَّحِيمُ

١١٨

Şi [a primit El căinţa] şi de la cei trei care au fost lăsaţi în urmă¹, până ce pământul le‑a fost lor prea strâmt, cu toate că el era întins, iar sufletele lor au devenit şi ele prea strâmte² şi atunci au ştiut ei că nu este adăpost de Allah decât numai la El. Apoi a primit căinţa lor, pentru ca ei să se poată întoarce [la El], căci Allah este Primitor al căinţei [şi] Îndurător [At‑Tawwab, Ar‑Rahim].³